Poate viata pare nedreapta uneori, dar analizand cu atentie faptele noastre primim in dar ceea ce la randul nostru am oferit candva, cuiva… Faptele ne recomanda ca fiind niste simpli muritori ce iubesc, inseala, gresesc, mint si iarta, dar oare de ce ne aflam atat de des in incertitudine?
Speram ca iubirea sa ne primeasca cu bratele deschise si nu facem nimic sa o meritam.
Ne dorim sa fim iertati cand gresim, dar nu cerem iertare.
Nu ne dorim tristetea, dar nici nu o alungam.
Suntem proprii nostri judecatori, ne condamnam de buna voie la iubire, singuratate sau tristete.
Viata noastra poate sa fie un puzzle format din putine piese, poate sa fie o piesa de teatru plina de aventura ce ne lasa sa zabovim o clipa si sa reflectam asupra faptei, poate sa se transforme intr-un labirint fara iesire, daca permitem… De ce atat de putina vointa?
Candva ma aflam in asteptarea caravanelor, ma aflam in asteptarea unui lucru maret ce avea sa imi lumineze viata si sa uit de lacrimile durerii, asteptam un miracol, dar miracolul sunt eu…eu, cea care va scrie si va lasa sa o judecati si sa o condamnati, sa o admirati si sa o iubiti. M-am aflat in momente de cumpara, fara sa imi doresc sa vad stralucirea unui singur zambet al unui strain ce poate avea sa imi lumineze chipul de tristea ce ma cuprindea treptat, cu buna stiinta permitand sa ma dau singura uitarii, sa ma las prada vanatorilor si sa imi accept condamnarea la tristete cu fruntea sus si cu resemnarea ce imi injunghia sufletul, dar chiar si asa ma adanceam din ce in ce ai mult in tristete cu o nepasare jignitoare pentru inima mea.
Acum astept… cu zambetul pe buze si cu inima extaziata …un trandafir…un trandafir portocaliu, ce stiu ca il voi primi doar in clipa in care voi merita… insa ceea ce face diferenta este ca am descoperit ca nu imi mai permit sa ma ancorez in fapte si cuvinte ieftine, in jocuri ce imi pot aduce suferinta si lacrimile ce imi voi izvori din inima vor deveni diamante pentru mine.
Privesc cu uimire cum visele sunt minunate si fara durere, cum speranta este realizabila cand vointa ne cuprinde si sufletul meu isi doreste cu ardoare sa fie chinuit de fericire.
Am trimis demult scrisoare catre infinita fericire si am asteptat in tacere raspunsul, am privit cu speranta cerul intunecat si doream sa fie senin, am ales din miliarde de iubiri, una singura, o singura stea sa imi lumineze viata si cand a cazut de pe cerul sperantei nu am mai vazut decat luna, nu a privit cu atentie rasaritul si am acceptat cu tristete doar apusul, mi-am blamat singura visele, mi le-am invadat de cosmaruri…
Iar acum “Celor ce ma vor judeca” le inmanez condamnarea zambetului meu…
No comments:
Post a Comment