…Sã visez? Trebuie totuşi, nu am altã variantã. Se pare ca pentru indivizi ca mine, nu existã alt drum, altã salvare, deşi…;eternul deşi! A face din propria ta sistere, propria ta emanaţie umanã, propria durere a existenţei şi a visãrii tale o temã de meditaţie pentru alţii, a o rãscoli la nesfãrşit, asemeni unei chingi infierate în suflet, pentru a-I gãsi un sens, o explicaţie, poate – din când în când – o salvare, a fi obiect experimental pentru semenii tãi, dar şi berbecele ce izbeşte necontenit poarta cãtre tine însuţi, uneori singur, în zidul de ignoranţã, agresivitate, orbire, alteori – tot singur, dar – înconjurat de stafiile celor din jur, în impenetrabilitatea inconştienţei, zâmbetului comandat, sunetului în flaut de înger”
Ce înseamnã visul pentru mine? Sã n-ai nici mãcar o unicã clipã de linişte şi calm, sã plângi o datã pentru tine şi de mii de ori pentru ceilalţi, sã fii memorie necruţãtoare, dar şi umãr pe care sã laşi toţi laşii, neajutoraţii, suferinzii, învinşii ori falşii victorioşi sã-şi verse suferinţele, gãndurile, propriile vise… Sã mergi, uneori singur, doar fiindcã aşa trebuie – şi, nu neapãrat pentru cã tânjeşti dupã solitudine -, pe cãrãrile pline de spini, sã crezi în om chiar şi atunci când el te umileşte, când îţi pune sub semnul întrebãrii valorile, aerul, zâmbetul, sinceritatea, bãtãile inimii, visele tale… Sã crezi în dreptatea ta, care ţie, ca simplu om, nu-ţi va folosi în nici un fel atunci când toţi cei laşi, neajutoraţi, suferinzi, învinşi ori falşi victorioşi – ce, odatã te-au avut drept scut – te vor renega. Te vor denigra. Vor refuza sã recunoascã prezenţa ta: ai fost doar un vis!
Si, totuşi…
Si, totuşi, pentru mine, cel puţin, visul este antidotul resemnãrii, şansa de a-mi trãi zilele pânã la capãt, de a înfrunta, visând, cu ochii deschişi, propria-mi existenţã, îngrozitoarea existenţã care, asemeni deşerturilor, înainteazã încet, calm şi acaparator, transformând minţile, metamorfozând sufletele şi aspiraţiile, în vise de tãcere şi uniformitate, anulând treptat orice pâlpâire de viaţã realã, anihilând orice scânteie de creativitate ori de refulare spiritualã autenticã. Practic, prin uciderea visului, îmi ucid însãşi existenţa mea…
Continui visul, mã încãpãţânez sã mã cramponez de senzaţia ce ţi-o incumbã starea visului. De ce? Pentru cã altfel nu am cum mã opune, mã apãra în faţa spaimei, a singurãtãţii – nu ştiu sã-mi vindec altfel frica de vis, frica de viaţã, frica de noapte, frica de luminã… Nu am gãsit nici o altã soluţie în mãsurã sã-mi linişteascã spiritul, sufletul, inima, memoria.
Dar, asta este situaţia! Ţrebuie sã decid ; visez trãind sau trãiesc visând? Nu îmi convine nici una dintre cele douã variante! Nu pot sã accept alimentarea unei existenţe prin vise şi nici comanda programaticã a viselor prin însãşi existenţa mea!
Continui tema de casã a supravieţuirii – a visa visare… Ciudat şi absurd exerciţiu! Aş prefera sã fac orice altceva, numai sã nu fiu obligat sã-mi reamintesc secvenţe obosite – ce nu se mai supun voinţei mele – din vise comandate, vise trãite cu ochii deschişi, vise ce de mult nu mai sunt vise… Dar, nu mai stãpânesc nimic. Sunt victima acestei dureri aspre, copleşitoare, care înlãturã orice cuvinte frumoase, exclude nuanţele, liniştea patologic râvnitã, eliberarea de mine însumi, de solitudine, de umilinţe şi care se orienteazã direct cãtre ţintã… visul nicicând visat!
Sã visez? Ţu îmi propui un “vis de April” – ca şi cum ai încerca sã aştepţi o reacţie de optimism, de renaştere, de recunoaştere a propriilor noastre grote ancestrale! Ei, uite, cã visul meu, eternul meu vis, nu este condiţionat de respir, ori zâmbet, ori spaţii temporale.
Sã visez? Aş putea şi altfel, fiindcã nu mã obligã nimeni sã pun degetul pe ranã, sã încerc sã fac ceea ce foarte mulţi nu îndrãznesc, dar nu mã pot socoti liber atât timp cât alţii nu sunt, mi-e imposibil sã mã abdic de la ceea ce am ajuns sã cred, dificilul şi alambicatul drum strãbãtut împotriva visului-realitate al supravieţuirii propriului meu suflet. Probabil cã sunt prea subiectiv, însã în momentele de luciditate dureroasã sau de disperare am certitudinea cã unii semeni de-ai mei, de-ai noştri, încã nu-şi dau seama cã a v i s a este echivalentul vieţii. A trãi coşmare este tangibil realitãţii
Însã, a renunţa la vis, la propria-ţi viaţã, pentru mine, înseamnã, sã renunţ la ceea ce simt, sã renunţ la cuvinte, sã reneg cã simt ceea ce se aflã dincolo de cuvinte, sã neg muzica şi baletul acestor cuvinte – dincolo de propria-mi raţiune care mã îndeamnã la prudenţã – sã nu mai cred în vis…
Continui sã visez, fãrã sã mai fiu prudent.
Fiindcã, în fapt, este vorba despre anii mei, despre viaţa mea. Din aceastã viaţã, din aceşti ani, trebuie sã scad tot ceea ce – eufemistic se numeşte – aşteptare, speranţã, teamã, rãbdare, şi tot ceea m-a împiedicat sã spun ceea ce cred…adevãrul meu, visele mele.
